Despre Sf.Stefan, primul mucenic si arhidiacon - Ziua cand zeii vor muri(fragment)

*

- Ce-i? Intră!

- Gramius, probleme!

- Zi, Sixtus!

- Se pare că sanhedrinii au condamnat la moarte un om, şi îl duc la Poarta Leilor unde îl vor omorî acolo cu pietre.

- Ceee? Fir-ar să fie de evrei! Taxe nu ştiu să plătească la timp, da tare mai sar la vorbe. Apricus, te duci la Antonia şi spui centurionului de serviciu să ia câţi oameni crede el că e nevoie, şi apoi va îndreptaţi spre Poarta Leilor. Iar tu -supraveghează îndeaproape. Staţi mai departe să nu îi întărâţi mai mult decât trebuie însă destul de aproape ca să acţionaţi. Dacă o iau razna, să acţioneze. La primul cuvânt împotriva Romei, îi arestaţi pe toţi iar, dacă găsiţi rezistenţă, omorâţi cât se poate! Eu am să ajung cât de repede pot la fortăreaţă.

-Am înţeles!

                Gramius se aşeză cu greu iar în mintea sa gândurile zvâcneau puternic. "Pilat e în Cezareea de Saturnalii, se distrează, eu - aicea cu nebunii ăştia. O, zei, mai trebuie mult să rabd ? Să nu iasă valva mare, sper!" Gramius ieşi din palat şi, însoţit de o gardă, se îndrepta spre casa lui Nicodim. Intră. Nicodim era acasă şi îl primi respectuos. Acolo mai era un sanhedrin, Gamaliel, bătrânul învăţat. Salută. Prezenţa romanului nu era neobişnuită în casa lui Nicodim iar Gamaliel nu se sfii şi nici nu se arata mirat.

-Bună, bătrâne învăţat! zise Gramius

-Pace şi ţie, răspunse Nicodim.

-Iertare! Pace şi ţie şi lui Gamaliel, Învăţătorul. Ce s-a mai întâmplat şi azi? Chiar vreţi să stârniţi o revoltă?

-Dimpotrivă, cred că aşa nu va fi niciuna, răspunse Gamaliel. Păcat de tânăr, căci e învăţat şi talentat. Însă, dacă aşa a hotărât Sanhedrinul... Apoi, să ştii că acest tânăr...

- Ştiu, vorbea mulţimii despre Yeshua ben Yosef, cel condamnat la moarte acum ceva timp, cunosc, am fost informat. Măi oameni buni, numai probleme îmi creaţi. Acum va trebui să explic lui Pilat judecata voastră. Credeţi că eu nu ştiam de el? Credeţi asta?

- Desigur că ştiai asta, marite Gramius, zise Nicodim, însă decizia a fost a Sanhedrinului dar noi ne-am opus.

- Da, vă cred, însă… ? Nefericitul ăla e omorât cu pietre acum iar voi staţi aici.

 -Si - ce ai vrea să facem? Să dăm şi noi cu pietre? întrebă Gamaliel. Gramius se uita lung la acesta. Nicodim, de asemenea, nu se aştepta ca bătrânul învăţător să vorbească aşa de dur cu romanul. Gamaliel continuă:

- Să ştii că atât Nicodim cât şi eu ne-am opus acestei morţi, aşa cum am putut. Hannah are influenţă cea mai mare în Sanhedrin, iar noi - ce putem face? Caiaphas e doar o biată păpuşa în mâinile lui socru-sau. Şi - degeaba te superi pe noi, că banii grei îi plătesc tot Hannah, Caiaphas şi ai lor. Iar eu nu văd şi nici nu dau vreo  drahmă.

- Dacă nu aş şti cine eşti şi dacă nu aş fi în casa lui Nicodim pe care îl un respect, bătrâne Gamaliel, erai deja arestat, pentru vorbele tale, răspunse Gramius. Nu mă supăr, însă şi am să îţi răspund: Da - o dată, o singură dată, am luat bani ca să fie numit Caiaphas în funcţia de arhiereu, restul de timp a luat procuratorul iar, după cele întâmplate acum doi ani, Pilat a crescut preţul, ca să ştii! Şi - da! Fac diverse afaceri cu Yosef Arimateianul, spre folosul amândorura. Însă înţelegerea mea cu sanhedrinul era să fie linişte. L I N I Ş T E.  Şi? Nimic! NI-MIC! Tot timpul -gălăgie, răzvrătiri, condamnaţi, acuma - lapidaţi pe unul. Parcă aţi înebunit în ultimii ani. Chiar nu îmi păsa că omul ăsta vorbea mulţimii. Nu îl consideram periculos. Voi? DA! Pe ăsta de ce nu l-aţi mai adus la răstignire? Că e Pilat plecat sau preabunul Hannah şi marele arhiereu Caiaphas nu aveau mulţime destulă la spectacol? Nu mai aveţi încredere în judecata romană?

- Mărite Gramius, delictele acestui om nu sunt de natură să afecteze conducerea romană. Acesta era împotriva credinţei noastre, doar atât. Apoi, în treburile legate de Templu şi credinţa noastră sanhedrinul are aceste competenţe ca să judece. Iertare, de îţi par vorbele mele obraznice, însă - asta e realitatea. Aşa cum am mai spus, atât Nicodim cât şi eu  m-am opus acestei execuţii.

- Chiar nu mă mai interesează! Faceţi ce credeţi! Însă nu uitaţi că încă sunteţi sub stăpânire romană şi, dacă până acum am fost cât de cât mai apropiat de voi, vă spun că nu mai iert şi nu mai cruţ nimic. Vă rog, aşadar, prieteni, nu mă faceţi să fiu cu dinadinsul împotriva voastră! Vă asigur că voi fi fără milă. Iar ce se întâmplă azi... vă va costa scump. Vă urez o zi bună! 

                Gramius ieşi fără să mai aştepte vreun alt cuvânt din partea celor doi. Se îndreptă spre Antonia. Acolo îl aştepta o scrisoare oficială cu motivaţia execuţiei din acea zi, trimisă de însuşi Marele Preot Caiaphas, în numele sanhedrinului. Cât citi scrisoarea, sosi o alta misivă, tot din partea acestuia prin care era lămurită problema în termeni mai lejeri şi mai scria că un cadou frumos urma să ajungă la reprezentantul Romei până la lăsarea serii. Gramius se apucă de scris raportul către Pilat. "Grea zi! Parcă nu se mai termină! Şi azi sunt Saturnaliile, poftim bucurie! Să vedem ce cadou îmi va face Caiaphas şi apoi voi trimite raportul" gândi Gramius. Trimise după Apricus şi se apucară să joace amândoi zaruri. Era sărbătoare, doar.

ZIUA CAND ZEII VOR MURI- Fragmente

 

*

- Bună băieţi ! Totul e bine?

- Bine aţi venit ! salutară soldaţii adunaţi în curtea interioară din micuţa garnizoană Antonia. Gramius era îmbrăcat în haine militare, cu o lorica segmentata bine şi proaspăt lustruită, semn că nu îmbraca des această vestimentaţie.

- Mă bucur să vă văd! Ştiţi cu toţii că azi a început Saturnaliile. Sunt zile de sărbătoare şi de bucurie, pentru noi romanii. Dar să nu ne lăsăm prinşi cu totul de bucurie şi să uităm de îndatoririle noastre.

- Nu, nu...răspunseră în cor.

- Şi pentru că mă îngrijesc de bunul mers al vieţii voatre... în aceste zile... am dublat raţia de vin. Şi nu apă chioară… din cel mai bun va fi.

- Uraa! Uraaa ! strigară soldaţii.

- Rugămintea mea este să nu consumaţi peste zi sau înainte de a intra în posturi. Este suficient pentru toţi, vă aşteaptă la rece...când terminaţi ziua...liberi…

- Da bineînţeles că aşa vom face, spuse unul dintre centurioni.

- Ce? E prima sărbătoare pe care o petrecem aici? întrebă un alt soldat.

- Tocmai de aceea am încredere în voi. Şi mai am o întrebare la voi.

- Să auzim! spuse un alt soldat

- Pe zeii turbaţi...dar noi nu ne distrăm cu nişte jocuri?

- Oooo, daaaa.....

- Dar nu zaruri...ceva mai dihai. Doar suntem soldaţi...are cineva vreo propunere?

- Păi...

- Ce ziceţi de Basyleus?

-Daaaaa.... daa... chiar... Ba-sy-le-us! Ba-sy-le-us! Ba-sy-le-us! strigară toţi cei prezenţi în cor.

- Avem ceva condamnaţi ? întrebă Gramius.

- Avem câţiva. După Saturnalii aşteptăm să hotărască Ponţius Pilat când vom executa pedepsirea.

- Deci Basyleus să fie.  Cine îi aduce din temniţă?

- Noi ! ziseră câţiva soldaţi şi se duseră spre celulele cu condamnaţi.

                Erau în lanţuri trei tâlhari de pe drumul Yerichon-ului ce atacau fără milă orice trecător rănindu-i grav, nişte hoţi de prin târgurile din Ierusalim şi vreo câţiva ce furau din casele evreilor bogaţi în timp ce erau plecaţi aiurea şi uneori, chiar de aceştia erau acasă, atacau sub adăpostul întunericului şi al nopţii.

- Iată-i ! Ăştia-s toţi ! zis unul dintre soldaţii ce aduseră pe condamnaţi în curte. Apoi îi aliniase cât de cât chiar dacă erau legaţi la mâini şi picioare de lanţuri şi purtau semnele unor bătăi crunte primite cât se aflaseră în beciuri. Gramius îşi puse coiful împodobit şi într-o aramaică impecabilă li se adresă:

- Astăzi e sfârşitul primei zile de sărbătoare pentru noi, romanii. Conform tradiţiei, prin tragere la sorţi, unul dintre voi va avea şansa ca pentru şapte zile să fie numit rege al închisorii.

Va fi înveşmântat cu o pelerină, va purta chiar şi un sceptru şi în ultima zi chiar şi o cunună. Spineam coronam spuse în latină Gramius către soldaţi şi toţi râseră în cor. Aaa...şi încă ceva...regele acestor zile va stabili pedepse pentru ceilalţi condamnaţi, continuă către deţinuţi. Adică palme, scuipături, flagelări... chestii din astea. Hai băieţi, cine face sorţii? întrebă Gramius către soldaţi

- Eu, sări imediat un soldat. Acu vine băiatul! Pentru rege ce nu fac eu? şi zâmbi copios. Numără din vedere deţinuţii, de parcă nu ştia cât sunt şi pregăti rapid beţele de sorţi. Unul îl lăsă mai scurt, era cel care va desemna pe regele petrecerii. Gramius lua sorţii şi trecu prin faţa fiecărui condamnat şi continuă să le explice:

- Aveţi aici nişte sorţi. Aparent toate sunt egale însă numai unul va fi câştigător. Hai, să vedem cine iese! Şi trecu prin faţa fiecăruia şi îi puse să tragă cu buzele din mănunchi.

 Condamnaţii priveau înfriguraţi neştiind ce îi aşteaptă.

- Iată avem şi un  câştigător!

- Ura ! Ura ! Ura ! strigară soldaţii printre chiote de râs. Gramius se apropie de norocos la un pas de el. Era un tip slab, aproape sfrijit. Făcu un semn spre el şi un soldat îl dezlegă şi îl dă la o parte de şirul din care făcuse parte.

- Numele tău? întrebă Gramius

- Shimon, răspunse condamnatul ce încă purta lanţuri la picioare.

- Onorată curte ! Avem aici de fată pe măritul basyleu Shimon! spuse cu glas reverenţios Gramius.

- Ave ! strigară soldaţii.

                Gramius îşi descheie pelerina şi o puse pe umerii condamnatului. Apoi luă o bucată nu prea lungă de lemn, strâmbă, şi cu un genunchi la pământ o oferi lui Shimon ca pe un sceptru de mare preţ. Acesta râdea tâmp neştiind ce să facă.

- Mărite rege! Timpul domniei tale a început! zise Gramius ridicându-se. Apoi aplecat ca un servitor zise: Ce doreşte Luminăţia Ta să le facem acestor nemernici de slujitori? Spune şi aşa va fi ! Neştiind ce să zică, Shimon tot rotea privirea şi se bâlbâia. Gramius păru să îl ajute.

- Cinci lovituri de bici?

- Da, da...ba nu, şapte! hotărî falsul rege

- Cu voia ta, aşa va fi ! răspunse Gramius în râsetele soldaţilor. Păi ce mai aşteptăm? Să îndeplinim porunca! spuse Gramius şi se aşeză lângă un grup de soldaţi. Unul din cei care îi aduseră din beciuri si care executa deobicei pedepsele prin biciuire luă pe primul din şir, îl lega de un butuc, sfâşie cămaşa, înmuie biciul într-o găleată de apă şi se puse pe treabă.

                Râsul general acoperea icnetele şi apoi strigătele de durere ale celui care era flagelat. Apoi au urmat la rând toţi condamnaţii căci toţi aveau să fie biciuţi.

Mai puţin cel desemnat rege. Nu era mult însă nici puţin lucru să primeşti şapte bice pe spinare. Pedeapsa maximă cu biciuirea şi pe care doar procuratorul o putea da ca sentinţă era de patruzeci de lovituri, însă se executau doar treizeci şi nouă de flagelări. Una, ultima, se socotea că este iertată de zei. După ce termină de bătut toţi condamnaţii, soldatul se aşeză într-un genunchi în faţa lui Shimon cu biciul în mâna de parcă îl aduse ofrandă şi zise:

- Basyleos ! Am executat cu vrednicie porunca primită ! iar râsetele au pornit din nou. Să le dau mâine dimineaţă ceva de mâncare în plus sau să învârt biciul pe spinarea lor cum mă pricep mai bine?

- Nu ştiu ! Eu zic să le dai porţie dublă de mâncare, zise Shimon simţindu-se vizibil stânjenit că hotărâse pedeapsa din această seară.

- Ei hai, basyleos, da nu vrei să le dăm şi drumul? Râsul devenise general şi de neoprit. Gata javrelor, va ajunge! Ia hai la beci că vi s-a urcat la cap în seara asta, spuse soldatul reconstituind şirul de condamnaţi înlănţuiţi. Ceilalţi soldaţi râdeau cu poftă iar unii se ţineau cu mâinile de burtă sau îşi ştergeau lacimile apărute la colţurile ochilor de atâta râs.

- Ne-am jucat, am  râs, am pedepsit, dar soldatul roman mai ştie să facă ceva.  Se pare că voi aţi uitat! spuse Gramius luând în braţe un burduf cu vin ce stătea lângă zidul curţii. Voi mai ştiţi?

- Ce ? întrebaseră vizibil prefăcuţi câţiva.

- Să beţi! răspunse Gramius şi trase o înghiţitură bună din burduf

- Poi dacă am uitat, învăţăm din nou. Prindem repede şi suntem îndemanateci !

- Ia uite băieţi ce e aici şi nouă ni se usucă gâtlejurile! spuse un centurion şi invită pe toţi soldaţii să se afunde în burdufurile pline cu licoarea lui Bachus.

                Îndemnul lui nu trebui repetat de mai multe ori. Veselia era generalizată şi fiecare avea parte de porţia lui consistentă de vin.

                După câteva înghiţituri unii soldaţi se aşezară în cerc şi într-un pahar de lemn începuseră să frământe zarurile.

                Repede se constituiră câteva grupuri ce jucau asiduu şi pariurile se auzeau prin curte. Gramius dădu burduful unui soldat apoi cuprinse cu vederea întreaga curte.  Vedea că toţi erau mulţumiţi de cele întâmplate şi deşi nu era efectiv soldat, de fiecare dată când era în Iersusalim sau oriunde erau trupe şi se nimerea o sărbătoare a Romei, făcea tot posibilul ca distanţa şi condiţiile dificile de aici, trupele să nu le simtă.

                Aruncă privirea către zidurile înalte şi văzu santinelele la post. Porţia acestora îi aştepta să-şi termine rundă de pază şi ei ştiau aceasta. Răsuflă adânc. Era mulţumit de cum decurse totul. Îşi aranjă coiful şi se îndreptă către ieşire. Doi soldaţi erau atenţi la un al treilea cum zbătea zarurile. Un alt soldat, tinerel, se vedea că ar vrea să joace şi el dar nu se amesteca, semn că nu avea bani de pariat.

- Cum te cheamă soldat? întrebă Gramius

- Sixtus Apricus ! răspunse prompt tânărul. Gramius se caută şi scoase o monedă de aur şi o aruncă spre acesta.

- Ia de aici ca să ai de joc. Tot ce câştigi peste e al tău, la sfârşitul Saturnaliilor mie îmi dai doar un dinar înapoi. Soldatul salută în cea mai curată poziţie de drepţi pe care o putea afişa. Gramius, însoţit de câteva gărzi, se îndreptă prin amurgul zilei către palatul lui Irod. Îl aştepta o cină copioasă şi un vin din cel mai bun. Ca de sărbători.

„ Către Iulius Petrius Centurio

                Cu greu, prietene, primeşti veşti de la mine, însă gândul meu îl port adesea către tine. Uneori mă sperii când nu mai ştiu nimic nou despre tine vreme îndelungată.  Suntem bătrâni prietene şi vieţile noastre sunt aproape de sfârşit. Bine...bine... bătrân sunt eu, ai dreptate... Mi-e dor de tinereţile noastre amice, de verile călduroase din Ierusalim şi de nopţile lungi petrecute în discuţii nesfârşite. Din cei din acele vremuri puţini mai sunt în viaţă. Noi ne ducem destinul cu demnitate ca sluşbaşi destoinici a Caesarului ce am fost. Gândesc că e vremea să ai nepoţi de-acuma de la cei trei copii ai tăi. Al meu îmi seamănă leit, nici gând să se însoare. Poate apuc să mai trăiesc ziua când mă va ferici cu un nepot. Alţii în situaţia mea s-ar ruga la zei. Eu nu. Zeii mei… au murit.”

***