Sunt chinuit de amintirea măriiSPERANŢĂ, speranţe, s.f. Sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acţiuni, în realizarea unei dorinţe; nădejde, sperare. ² Expr. În speranţa că... = nădăjduind că..., având încredere că... ² Încredere în viitorul, în reuşita cuiva.
– Din it. speranza.
NĂDEJDE, nădejdi, s.f. Încredere sau convingere că ceea ce faci sau doreşti se va
realiza; speranţă, nădăjduire. ² Loc. Vb. A trage nădejde = a spera, nădăjdui.
- Din sl. Nadezda
În lumea antică, majoritatea “gânditorilor” socoteau speranţa ca o iluzie temporară, ca un simţământ efemer ce revine însă în inima omului, un “bun” dăruit de zei, ultimul din cutia frumoasei Pandora.
Era mereu asociată cu acest episod nefast din istoria mitică şi astfel, speranţa, nu era socotită de cei mulţi ca o virtute.
Poate părea că speranţa este o necesitate psihologică, o încercare modestă a omului de a pătrunde în viitor. Deşi nu există motivări raţionale pentru a spera, omul continuă să spere. De-a lungul istoriei speranţa a fost “definită” de poeţi, de scriitori prin epitete ca “vagă”, “tremurătoare”, “slabă”. Sfinţii părinţi dau cea mai scurta definitie a nadejdii spunând ca ea este: "aşteptarea cu încredere a bunatăţilor făgăduite de Dumnezeu " (Învăţătura de Credinţă Ortodoxă).
Acolo unde există credinţă în Dumnezeul cel viu, în care omul se increde că Îşi va îndeplini promisiunile, speranţa în sensul biblic devine posibilă, deorece speranţa de care se ocupă Biblia este foarte diferită de cea “seculară” şi în comparaţie, speranţa biblică devine realizabilă, devine virtute. O asemenea speranţă, speranţa biblică, numai este o problemă de temperament, nu mai este condiţionată de circumstanţe sau posibilităţi umane. Speranţa biblică nu depinde de ceea ce posedă un om, de ceea ce ar fi el în stare să facă atât pentru el cât şi pentru ceilalţi şi nici de o altă fiinţă omenească pentru el.
Speranţa biblică, adică promisiunea făcută oamenilor de către Dumnezeu, de a fi scoşi din robia păcatului, a început să se realizeze cu Avraam şi este împlinită prin Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. În situaţia în care s-a găsit Avraam, nu exista nimic care să justifice speranţa lui că Sara va da naştere unui fiu << împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus: "Aşa va fi seminţia ta">>(Romani 4:18). Prin urmare speranţa biblică este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu.
Ca urmare a ceea ce Dumnezeu a făcut în trecut, în cadrul pregătirii pentru venirea lui Hristos şi ca urmare a ceea ce Dumnezeu continuă sa facă, creştinul adevărat îndrăzneşte să aştepte binecuvântări viitoare,ce nu pot fi văzute în prezent. Pentru el, bunătatea lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată, acel “cel mai bun” urmând să fie. Speranţa lui creşte în timp ce el meditează la Dumnezeu, la facerile Lui din Scriptură “căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde”(Romani 15:4). Prezenţa lui Hristos în om, în creştin, este speranţa unei slave cereşti ” Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei.” Mîntuirea lui, se sprijină pe o asemenea speranţă “căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (Romani 8:24) iar această speranţă a mântuirii este ca un “coif”, ca una din părţile esenţiale ale armurii ce ne apără în lupta împotrica răului “Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire”(1Tes.5:8). Speranţa creştină trebuie să fie puternică şi statornică ca “ să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evrei 6:19), pentru a pătrunde în lumea veşnică şi invizibilă. Datorită credinţei lui, creştinul are o încredinţare, o siguranţă că lucrurile pe care el le speră sunt reale “Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evrei 11:1) iar speranţa lui nu îl dezamăgeşte niciodată.
În perioada cât a fost printre oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, în învăţăturile sale nu a făcut referiri explicite la speranţă. El sfătuie pe ucenicii Lui să nu se teamă cu privire la viitor, deoarece acel viitor estre în mâinile unui Tată iubitor. El le spune să aştepte, că după Învierea Lui, vor primi “puteri” spirituale, că vor avea posibilitatea să facă lucrări mari - să învingă păcatul şi moartea, şi să aştepte cu nerăbdare să împărtăşească gloria Sa eternă. Invierea lui Iisus le-a reînoit speranţa. A fost actul în care Dumnezeu şi-a descoperit puterea în istorie într-un mod fără precedent. Înaintea Lui panica, disperarea şi frica morţii,dispar.
Credinţa creştină este credinţa în “ Dumnezeul cel Viu ”, în Dumnezeul cel Înviat din morţi. Creştinul îşi îndreaptă credinţa spre “ Dumnezeul nădejdii ”, cel care îl umple pe credincios de bucurie şi pace, de speranţă “Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt ” (Rom.15:13)
Datorită învierii, creştinul este izbăvit de condiţia umilă de a avea limitată speranţa în Iisus Hristos numai la această lume “dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Cor.15-19). Chemarea omului ca să fie ucenicul lui Hristos, poartă în ea speranţa de a împărtăşi în cele din urmă gloria Lui. El se deosebeşte de toţi ceilalţi care nu cred în Dânsul “ ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde” (1 Tes 4:13).Speranţa lui este strânsă pentru el în ceruri şi va fi împlinită la venirea Domnului.
Existenţa acestei speranţe face ca bucuriile trecătoare să nu îl satisfacă pe creştin, acţionând de asemenea la purificarea vieţii şi făcându-l să sufere cu voioşie.
Cel ce citeşte cu atenţie şi evlavie Noul Testament, va observa cât de des este asociată speranţa cu “răbdarea” sau “statornicia”, remarcabilă fiind alăturarea speranţei de “dragoste” şi “credinţă” Această combinaţie întreită între credinţă, speranţă şi dragoste se găseşte pomenită în multe locuri din scrierile Legii Iubirii.
Prin legătura sublimă cu dragostea, speranţa creştină este eliberată de orice urmă de egoism. Creştinul adevărat nu speră în binecuvântări doar pentru el însuşi, dorind a le împărtăşi şi cu alţii. Cel ce îşi iubeşte cu adevărat semenii speră că şi ei vor avea parte de lucrurile bune, pe care Dumnezeu doreşte să le ofere.
Speranţa devine astfel virtute teologică şi ne face să-L dorim pe Dumnezeu ca binele nostru suprem, să aşteptăm cu răbdare şi deplină încredere fericirea veşnică, fiind încredinţaţi că Dumnezeu ne dă mijloace şi momente potrivite pentru a o dobândi. Omul care trăieşte această virtute este ferm convins în biruinţa binelui asupra răului, a adevărului asupra minciunii câtă vreme se află în stare de har, a faptelor bune împotriva păcatului “ca să nu păcătuieşti e nevoie de teama judecăţii lui Dumnezeu. Pentru ca cel ce a păcătuit să nu cadă în deznădejde, e folositoare nădejdea spre milostivirea lui Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare).
Apostolul Pavel a dat dovadă de speranţă la fel de mult ca şi de dragoste şi credinţă cînd l-a trimis înapoi pe Onisim, sclavul fugar al lui Filimon “. Auzind despre dragostea ta şi despre credinţa pe care o ai către Domnul Iisus şi către toţi sfinţii, ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în deplina cunoştinţă a oricărei fapte bune, pe care o faceţi pentru Hristos Iisus; căci am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate” (Filimon 5-7).
Credinţa, speranţa şi dragostea sunt aşadar inseparabile “şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” ( 1 Corint 13:13). Speranţa nu poate exista separată de credinţă, iar dragostea nu poate exista fără speranţă. Acestea trei sunt lucrurile care rămân, şi împreună însumează modul de viaţă creştin.
Ancorată în lumea viitoare, speranţa însufleţeşte toată viaţa creştină.
