*
- Bună băieţi !
Totul e bine?
- Bine aţi venit !
salutară soldaţii adunaţi în curtea interioară din micuţa garnizoană Antonia.
Gramius era îmbrăcat în haine militare, cu o lorica segmentata bine şi proaspăt
lustruită, semn că nu îmbraca des această vestimentaţie.
- Mă bucur să vă
văd! Ştiţi cu toţii că azi a început Saturnaliile. Sunt zile de sărbătoare şi
de bucurie, pentru noi romanii. Dar să nu ne lăsăm prinşi cu totul de bucurie
şi să uităm de îndatoririle noastre.
- Nu,
nu...răspunseră în cor.
- Şi pentru că mă
îngrijesc de bunul mers al vieţii voatre... în aceste zile... am dublat raţia
de vin. Şi nu apă chioară… din cel mai bun va fi.
- Uraa! Uraaa !
strigară soldaţii.
- Rugămintea mea
este să nu consumaţi peste zi sau înainte de a intra în posturi. Este suficient
pentru toţi, vă aşteaptă la rece...când terminaţi ziua...liberi…
- Da bineînţeles că
aşa vom face, spuse unul dintre centurioni.
- Ce? E prima
sărbătoare pe care o petrecem aici? întrebă un alt soldat.
- Tocmai de aceea
am încredere în voi. Şi mai am o întrebare la voi.
- Să auzim! spuse
un alt soldat
- Pe zeii
turbaţi...dar noi nu ne distrăm cu nişte jocuri?
- Oooo, daaaa.....
- Dar nu
zaruri...ceva mai dihai. Doar suntem soldaţi...are cineva vreo propunere?
- Păi...
- Ce ziceţi de
Basyleus?
-Daaaaa.... daa...
chiar... Ba-sy-le-us! Ba-sy-le-us! Ba-sy-le-us! strigară toţi cei prezenţi în
cor.
- Avem ceva
condamnaţi ? întrebă Gramius.
- Avem câţiva. După
Saturnalii aşteptăm să hotărască Ponţius Pilat când vom executa pedepsirea.
- Deci Basyleus să
fie. Cine îi aduce din temniţă?
- Noi ! ziseră
câţiva soldaţi şi se duseră spre celulele cu condamnaţi.
Erau în lanţuri trei tâlhari de
pe drumul Yerichon-ului ce atacau fără milă orice trecător rănindu-i grav,
nişte hoţi de prin târgurile din Ierusalim şi vreo câţiva ce furau din casele
evreilor bogaţi în timp ce erau plecaţi aiurea şi uneori, chiar de aceştia erau
acasă, atacau sub adăpostul întunericului şi al nopţii.
- Iată-i ! Ăştia-s
toţi ! zis unul dintre soldaţii ce aduseră pe condamnaţi în curte. Apoi îi
aliniase cât de cât chiar dacă erau legaţi la mâini şi picioare de lanţuri şi
purtau semnele unor bătăi crunte primite cât se aflaseră în beciuri. Gramius
îşi puse coiful împodobit şi într-o aramaică impecabilă li se adresă:
- Astăzi e
sfârşitul primei zile de sărbătoare pentru noi, romanii. Conform tradiţiei,
prin tragere la sorţi, unul dintre voi va avea şansa ca pentru şapte zile să
fie numit rege al închisorii.
Va fi înveşmântat
cu o pelerină, va purta chiar şi un sceptru şi în ultima zi chiar şi o cunună.
Spineam coronam spuse în latină Gramius către soldaţi şi toţi râseră în cor.
Aaa...şi încă ceva...regele acestor zile va stabili pedepse pentru ceilalţi
condamnaţi, continuă către deţinuţi. Adică palme, scuipături, flagelări... chestii
din astea. Hai băieţi, cine face sorţii? întrebă Gramius către soldaţi
- Eu, sări imediat
un soldat. Acu vine băiatul! Pentru rege ce nu fac eu? şi zâmbi copios. Numără
din vedere deţinuţii, de parcă nu ştia cât sunt şi pregăti rapid beţele de
sorţi. Unul îl lăsă mai scurt, era cel care va desemna pe regele petrecerii. Gramius
lua sorţii şi trecu prin faţa fiecărui condamnat şi continuă să le explice:
- Aveţi aici nişte
sorţi. Aparent toate sunt egale însă numai unul va fi câştigător. Hai, să vedem
cine iese! Şi trecu prin faţa fiecăruia şi îi puse să tragă cu buzele din mănunchi.
Condamnaţii priveau înfriguraţi neştiind ce îi
aşteaptă.
- Iată avem şi
un câştigător!
- Ura ! Ura ! Ura !
strigară soldaţii printre chiote de râs. Gramius se apropie de norocos la un
pas de el. Era un tip slab, aproape sfrijit. Făcu un semn spre el şi un soldat
îl dezlegă şi îl dă la o parte de şirul din care făcuse parte.
- Numele tău?
întrebă Gramius
- Shimon, răspunse
condamnatul ce încă purta lanţuri la picioare.
- Onorată curte !
Avem aici de fată pe măritul basyleu Shimon! spuse cu glas reverenţios Gramius.
- Ave ! strigară
soldaţii.
Gramius îşi descheie pelerina şi
o puse pe umerii condamnatului. Apoi luă o bucată nu prea lungă de lemn,
strâmbă, şi cu un genunchi la pământ o oferi lui Shimon ca pe un sceptru de
mare preţ. Acesta râdea tâmp neştiind ce să facă.
- Mărite rege!
Timpul domniei tale a început! zise Gramius ridicându-se. Apoi aplecat ca un
servitor zise: Ce doreşte Luminăţia Ta să le facem acestor nemernici de
slujitori? Spune şi aşa va fi ! Neştiind ce să zică, Shimon tot rotea privirea
şi se bâlbâia. Gramius păru să îl ajute.
- Cinci lovituri de
bici?
- Da, da...ba nu,
şapte! hotărî falsul rege
- Cu voia ta, aşa
va fi ! răspunse Gramius în râsetele soldaţilor. Păi ce mai aşteptăm? Să
îndeplinim porunca! spuse Gramius şi se aşeză lângă un grup de soldaţi. Unul
din cei care îi aduseră din beciuri si care executa deobicei pedepsele prin
biciuire luă pe primul din şir, îl lega de un butuc, sfâşie cămaşa, înmuie
biciul într-o găleată de apă şi se puse pe treabă.
Râsul general acoperea icnetele
şi apoi strigătele de durere ale celui care era flagelat. Apoi au urmat la rând
toţi condamnaţii căci toţi aveau să fie biciuţi.
Mai puţin cel
desemnat rege. Nu era mult însă nici puţin lucru să primeşti şapte bice pe
spinare. Pedeapsa maximă cu biciuirea şi pe care doar procuratorul o putea da
ca sentinţă era de patruzeci de lovituri, însă se executau doar treizeci şi
nouă de flagelări. Una, ultima, se socotea că este iertată de zei. După ce
termină de bătut toţi condamnaţii, soldatul se aşeză într-un genunchi în faţa
lui Shimon cu biciul în mâna de parcă îl aduse ofrandă şi zise:
- Basyleos ! Am
executat cu vrednicie porunca primită ! iar râsetele au pornit din nou. Să le
dau mâine dimineaţă ceva de mâncare în plus sau să învârt biciul pe spinarea
lor cum mă pricep mai bine?
- Nu ştiu ! Eu zic
să le dai porţie dublă de mâncare, zise Shimon simţindu-se vizibil stânjenit că
hotărâse pedeapsa din această seară.
- Ei hai, basyleos,
da nu vrei să le dăm şi drumul? Râsul devenise general şi de neoprit. Gata
javrelor, va ajunge! Ia hai la beci că vi s-a urcat la cap în seara asta, spuse
soldatul reconstituind şirul de condamnaţi înlănţuiţi. Ceilalţi soldaţi râdeau
cu poftă iar unii se ţineau cu mâinile de burtă sau îşi ştergeau lacimile
apărute la colţurile ochilor de atâta râs.
- Ne-am jucat,
am râs, am pedepsit, dar soldatul roman
mai ştie să facă ceva. Se pare că voi
aţi uitat! spuse Gramius luând în braţe un burduf cu vin ce stătea lângă zidul
curţii. Voi mai ştiţi?
- Ce ? întrebaseră
vizibil prefăcuţi câţiva.
- Să beţi! răspunse
Gramius şi trase o înghiţitură bună din burduf
- Poi dacă am
uitat, învăţăm din nou. Prindem repede şi suntem îndemanateci !
- Ia uite băieţi ce
e aici şi nouă ni se usucă gâtlejurile! spuse un centurion şi invită pe toţi
soldaţii să se afunde în burdufurile pline cu licoarea lui Bachus.
Îndemnul lui nu trebui repetat
de mai multe ori. Veselia era generalizată şi fiecare avea parte de porţia lui
consistentă de vin.
După câteva înghiţituri unii
soldaţi se aşezară în cerc şi într-un pahar de lemn începuseră să frământe
zarurile.
Repede
se constituiră câteva grupuri ce jucau asiduu şi pariurile se auzeau prin
curte. Gramius dădu burduful unui soldat apoi cuprinse cu vederea întreaga
curte. Vedea că toţi erau mulţumiţi de
cele întâmplate şi deşi nu era efectiv soldat, de fiecare dată când era în
Iersusalim sau oriunde erau trupe şi se nimerea o sărbătoare a Romei, făcea tot
posibilul ca distanţa şi condiţiile dificile de aici, trupele să nu le simtă.
Aruncă privirea către zidurile
înalte şi văzu santinelele la post. Porţia acestora îi aştepta să-şi termine
rundă de pază şi ei ştiau aceasta. Răsuflă adânc. Era mulţumit de cum decurse
totul. Îşi aranjă coiful şi se îndreptă către ieşire. Doi soldaţi erau atenţi
la un al treilea cum zbătea zarurile. Un alt soldat, tinerel, se vedea că ar
vrea să joace şi el dar nu se amesteca, semn că nu avea bani de pariat.
- Cum te cheamă
soldat? întrebă Gramius
- Sixtus Apricus !
răspunse prompt tânărul. Gramius se caută şi scoase o monedă de aur şi o aruncă
spre acesta.
- Ia de aici ca să
ai de joc. Tot ce câştigi peste e al tău, la sfârşitul Saturnaliilor mie îmi
dai doar un dinar înapoi. Soldatul salută în cea mai curată poziţie de drepţi
pe care o putea afişa. Gramius, însoţit de câteva gărzi, se îndreptă prin
amurgul zilei către palatul lui Irod. Îl aştepta o cină copioasă şi un vin din
cel mai bun. Ca de sărbători.
„ Către Iulius Petrius
Centurio
Cu greu, prietene, primeşti veşti de la mine, însă
gândul meu îl port adesea către tine. Uneori mă sperii când nu mai ştiu nimic
nou despre tine vreme îndelungată.
Suntem bătrâni prietene şi vieţile noastre sunt aproape de sfârşit. Bine...bine...
bătrân sunt eu, ai dreptate... Mi-e dor de tinereţile noastre amice, de verile
călduroase din Ierusalim şi de nopţile lungi petrecute în discuţii nesfârşite. Din cei din acele
vremuri puţini mai sunt în viaţă. Noi ne ducem destinul cu demnitate ca
sluşbaşi destoinici a Caesarului ce am fost. Gândesc că e vremea să ai nepoţi de-acuma de la cei trei copii ai tăi. Al
meu îmi seamănă leit, nici gând să se însoare. Poate apuc să mai trăiesc ziua
când mă va ferici cu un nepot. Alţii în situaţia mea s-ar ruga la zei. Eu nu.
Zeii mei… au murit.”
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu