Familia in lumina Sfintei Scripturi - Consideraţii generale

Familia formează nucleul societăţii care se naşte din căsătorie. După Sfânta Scriptură, familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi care datează de la facerea primilor oamenilor creaţi în mod special şi binecuvântaţi ca să fie rodnici, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească(Facerea 1,27) . Ea s-a bucurat de respect la poporul evreu care a considerat că stă la temelia oricărei organizaţii politico-sociale şi religioase.La baza oricărei familii se află căsătoria instituită de Dumnezeu ca o legătură şi comunitate de viaţă fizică şi spirituală dintre bărbat şi femeie prin care se desăvârşeşte înmulţirea şi perpetuarea neamului omenesc.În lumina Sfintei Scripturi căsătoria apare ca o legătură indisolubilă dintre bărbat şi femeie (Facerea 2,24) şi care a fost zdruncinată din cauza păcatului.

Începutul omului începe cu familia prin crearea primilor oameni, Adam şi Eva, prin binecuvântarea lor în Eden şi se încheie cu nunta cerească dintre Hristos Mirele nenuntit şi Biserica – Mireasa nenuntită(Apocalipsa 18,23). Clement Alexandrinul vorbeşte despre un har al căsătoriei în rai, dat de Dumnezeu prin binecuvântare iar cuvintele rostite de Adam, profetic, se vor împlini în viaţa oamenilor şi vor ajunge să fie desăvârşite în taina unirii lor în Hristos şi în Biserică. "Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."

În Vechiul Testament, referitor la căsătorie se întâlneşte idea creaţiei – comună în tot restul umanităţii, a ideii perpetuării, continuarea neamului, asigurarea urmaşilor.De la legătura monogamă, omul păcătos a ajuns la poligamie, primul care a făcut acest lucru a fost Lameh, urmaş al lui Cain, cel ce şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela(Facerea 4,17) . În vremea lui Moise, poligamia era practicată la scară largă, încât el nu o poate îndepărta, iar Legea Divină luptă împotriva ei prin prescripţiile sale: oprirea căsătoriei aceluiaşi bărbat cu două surori, de a nu comite acte de desfrânare, de a trata sclava dată fiului nu ca o concubină ci ca pe o fiică a sa, dreptul sclavei de a deveni liberă dacă stăpânul său o respinge.În Vechiul Testament prin credinţa în Dumnezeu ca şi Creator al omului şi al întregului univers, dincolo de realitatea ei concretă, căsătoria dobândeşte o dimensiune exhatologică şi o perspectivă a transfigurării. Alianţa încheiată de Dumnezeu cu poporul ales schimbă radical concepţia iudaică despre familie şi căsătorie. Prin Avraam, Dumnezeu încheie primul legământ cu omenirea pentru împlinirea făgădinţei izbăvirii, iar căsătoria este înţeleasă ca o imagine ce va descopri alianţa între Dumnezeu şi poporul său.Istoria biblică vechi-testamentară confirmă că omul s-a străduit să respecte monogamia, deşi de multe ori a încălcat-o. Monogamia va fi restabilită numai de Mântuitorul Hristos iar căsătoria monogamă o va ridica la treaptă de taină. La vechii evrei căsătoria nu avea un caracter religios şi consta din două momente: logodna şi cununia (eres şi chatuna). Actul logodnei consta într-un contract încheiat între părinţi sau fratele mai mare al logodnicei şi părintele logodnicului în prezenţa unor martori, contract iniţial verbal apoi scris1. Viitorul soţ plătea preţul de cumpărare de 50 de sicli de argint părinţilor fetei, plată ce se putea face şi prin muncă sau acte de eroism. După încheierea logodnei viitorii soţi purtau numele de ,,mire şi mireasă” iar după un timp de la logodnă urma căsătoria.
Mireasa în caz de încălcare a contractului din vina ei risca să fie ucisă cu pietre iar logodnicul avea voie să desfacă contractul încheiat şi trebuia să dea carte de despărţire 2.

Începutul restaurării lumii este legat de nunta din Cana Galileii, unde Hristos dă ,,vinul cel bun”- Sângele Său. Iar Împărăţia lui Dumnezeu este anunţată de o nuntă, la care Mirele este Hristos, înconjurat de casnicii, prietenii săi – Sfinţii, însoţit de prietenul Mirelui – Sfântul Ioan Botezătorul(Ioan 3,29), şi de cele cinci fecioare care s-au împodobit cu curăţia inimii în înţelepciune.Căsătoria – după Evanghelie – devine Cununie, Taină a Nunţii şi are ca temelie Iubirea. Părintele Stăniloae afirmă că ,,Sfânta Treime este structura supremei iubiri iar lumea operă a iubirii lui Dumnezeu destinată îndumnezeirii” 3 .Dumnezeu cel întreit, îl crează pe om ca o persoană capabilă de a se împărtăşi şi de a împărtăşi iubirea, dar dumnezeiesc. Prin căsătorie, bărbatul şi femeia, împreună, alcătuiesc umanitatea completă.În Taina Cununiei, bărbatul şi femeia – mirele şi mireasa – uniţi în Hristos şi în Biserică încep călătoria comună spre Împărăţia Cerurilor, ca un singur trup, spre unirea desăvârşită cu ei însuşi şi cu Dumnezeu, în nunta cea cerească.Prin Taina Nunţii se descoperă Taina Iubirii lui Dumnezeu. Căsătoria nu mai are sensul şi scopul strict al procreării ci scopul final constă în desăvârşirea omului, bărbat şi femeie, uniţi în Taina Nunţii şi în unirea lor cu Dumnezeu.Fiecare e la fel de om însă integritatea şi-o trăieşte numai împreună în unitatea conjugală constând în diferenţiere şi complementaritate. Chiar dacă cei doi, soţ şi soţie, diferiţi prin structură fizică şi mentală se regăsesc prin Hristos şi dragoste într-un întreg, acest întreg trebuie închinat dumnezeirii. Astfel se va desăvârşi prin taină, unirea lor în Hristos şi Biserică(Efeseni 5,32).

Prin căsătorie ca şi Taină omul nu este doar o fiinţă cu funcţii şi necesităţi fiziologice şi sociale ci intră direct în legătură cu valorile şi comuniunea cu Dumnezeu. Origen afirmă: ,,Dumnezeu este cel care uneşte pe cei doi soţi” 4 Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legatura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserica.5Experienţa cea mai grea a omului este însingurarea, iar bucuria mântuitoare este iubirea jertfelnică.

Teologia nunţii creştine s-a construit pe textul paulin din Epistola către Efeseni: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica Sa”, nunta dintre Hristos şi Biserică fiind model pentru cea dintre bărbat şi femeieDespre căsătorie, Mântuitorul vorbeşte în predicile sale, spunând clar în ce condiţii nu mai este sub binecuvântarea lui Dumnezeu(Matei 5,31-32)Mai mult ne arată cât de uşor putem să păcătuim, atrăgându-ne desigur atenţia despre şi la păcatul adulterului (Matei 5,28) În Biserică, dintru început, căsătoria a fost considerată căsătorie creştină sau căsătoria a fost încheiată în Hristos pentru că era căsătoria dintre două persoane botezate în Hristos.

Viaţa creştinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez şi se împlineşte în Euharistie. Calitatea de creştin implică trăirea adevărului evanghelic nu numai o cunoaştere teoretică a acestuia. Sfântul Apostol Pavel ne arată că nunta are loc în Împărăţia lui Dumnezeu şi nu poate fi limitată la un plan terestru. Mântuitorul făcând un ultim retuş asupra concepţiilor vechi-testamentare cu privire la căsătorie, adaugă o consideraţie specific eshatologică şi arată că dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei,astfel încât fecioria devine, pe lângă viaţa conjugală, o stare creştină în Împărăţia lui
Dumnezeu (Matei 19,12) . Această relaţie nupţială cu Hristos este caracteristică tuturor celor botezaţi, fără excepţie sau distincţie. 6

Fecioria şi căsătoria se întâlnesc în curăţia inimii, care înseamnă castitatea – virtutea potrivit căreia în inima omului nu mai are loc decât Dumnezeu. Vocaţia monahală şi vocaţia familială se împlinesc în vocaţia sfinţeniei întruchipată şi împlinită de Maica Domnului. Aceste două vocaţii nu se împart şi nici nu se contrazic, ele comunică împlinindu-se în moduri diferite.,,Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi a unuia şi a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta din cele două căi, întră in <> şi aici ambele căi, contradictorii pentru raţiunea umană se află interior unite, tainic identice” 7 Căsnicia nu închide uşa către împărăţia Cerurilor şi nu împiedică nici desăvârşirea în duh. Problema nu stă în rânduielile vieţii dinafară, ci în aşezările sufleteşti, în simţămintele şi năzuinţele lăuntrice.Dimensiunea ecclesiologică a Nunţii se desprinde şi din faptul că devenind biserică, familia- căsătoria în sine, este taina prin care se împlinesc toate celelalte taine, căsătoria creştină intrând astfel într-o rânduială a Bisericii care-i conferă statutul de Taină în plenitudinea harică a tuturor lucrărilor dumnezeieşti. În Hristos fiecare casă, fiecare familie ,, este o mică biserică, mireasă a lui Hristos” 8 ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Trecerea de la Vechiul Legământ către Legea Iubirii, începutul împlinirii celor ascunse are loc la o nuntă – Nunta din Cana Galileii deşi ,, ceasul n-a venit încă”, Maica Domnului grăbind sosirea vremii mântuirii. Mântuitorul Iisus Hristos a petrecut aproximativ nouă zecimi din viaţa Sa pământească în familie, alături de Maica Sa.

Să încercăm să ne dăm seama cât de mare a fost bucuria mirilor de la nunta din Cana, când L-au chemat alături de ei pe Fiul lui Dumnezeu. Nu L-au chemat să facă minuni şi nu ştiau că vor fi învredniciţi să ia parte la una. Nu L-au chemat decât pentru ca prin prezenţa Sa să binecuvânteze unirea lor. De unde ştim aceasta? Pentru că Hristos nu a fost chemat singur. Ci împreună cu ucenicii Săi. Astfel, cei care L-au chemat L-au recunoscut drept Învăţător. Familia este chemată sa fie o mică biserică. Soţii sunt datori să meargă pe calea mântuirii, să meargă pe calea sfinţeniei, să îşi crească pruncii în credinţă şi să le fie modele demne de urmat.

La nunta din Cana Galileii Hristos a prefăcut apa în vin, adică ceva puţin în ceva mult mai preţios. Hristos ne-a arătat atunci că prin harul lui Dumnezeu legăturile dintre oameni trebuie să fie noi, trebuie să stea sub semnul sfinţeniei.Întrebaţi fiind cei doi soţi ce i-a adus unul spre altul se ajunge într-un punct în care mulţi răspund invariabil: ,,Nu ştiu”. Tinerii creştini hotărăsc să-şi unească vieţile prin nădejdea împlinirii unei vieţi duhovniceşti, pentru întemeierea unei familii real creştine, străduindu-se să împlinească cuvântul şi poruncile lui Dumnezeu. Ei devin astfel o valoare unul pentru celălalt, tovarăş de viaţă, fiecare simţind o creştere lângă celălalt, devenind, după graiul popular ,,parte” sau ,,jumătate”.Lumina din suflet rămâne vie, însoţită de adunarea într-o familie închegată, solidă, în care iubirea se păstrează fără să se schimbe. Iar aceasta, însoţită de rugăciune, credinţă, fapte bune sporeşte valoarea între cei do soţi dar şi între aceştia şi copiii lor.

Familia este un aşezamânt dumnezeiesc. Familia a fost, este şi va fi pentru toate timpurile şi în toate împrejurările vieţii realitatea cea mai sigură, temelia cea mai de nezdruncinat, instituţia cea mai desăvârşită care asigură dezvoltarea atât a vieţii fizice, cât şi a celei sufleteşti. Sfântul Apostol Pavel în scrierile sale transmite creştinilor din diverse comunităţi cum să se comporte în viaţa de familie, ce înseamnă din punct de vedere creştin căsătoria, Taina Cununiei. Aceste referiri apar atât în Epistola către Efeseni cap.5 sau în Epistola Întâi către Corinteni cap.7.

Familia asigură prosperitatea şi fericirea societăţii şi a individului. Ea trebuie mereu aparată, îndrumată şi de slujitorii altarelor. Mijloacele care-i stau la îndemâna preotului pentru îndrumarea vieţii morale şi sociale ale familiei sunt multiple. În primul rând vizitele pastorale mai ales în familiile dezechilibrate, tulburate, în care sunt conflicte între părinţi sau între părinţi şi copii, unde şi-au făcut loc păcate grele, prin care se sapă la temelia familiei. Prin toată priceperea şi ştiinta lui, preotul are obligaţia să lupte pentru salvarea integrităţii familiei şi punerea ei pe temelia sigura a virtuţilor. Prin predici, cateheze, ori cuvântări ocazionale, prin îndrumări particulare, prin toate ocaziile care i se oferă, preotul trebuie să fie activ în a dezvolta şi cultiva în sânul familiei creştine şi al tuturor credincioşilor deprinderi sănătoase de dragoste, de muncă, de ascultare faţă de autorităţi, respectarea semenilor etc. Preotul prin predici şi mai ales în scaunul sfintei spovedanii, va combate păcatele şi viciile care destramă familia, aratând ca un parinte bun, dar şi aspru în acelaşi timp, gravitatea şi urmările păcatelor grele, cum ar fi: avortul, desfrâul, divorţul, lipsa educaţiei copiilor. Pentru aproximativ nouă secole Taina Sfintei Cununii era integrată în rânduiala Sfintei Liturghii. Abia însă în a doua jumătate a scolului al VIII-lea apare o rânduială separată a Slujbei Cununiei, impusă de nevoia Bisericii de a-i căsători pe cei care nu puteau primi Sfânta Împărtăşanie.9 Convieţuirea bărbatului cu femeia este deci un aşezământ dumnezeiesc, ce are începutul odată cu crearea neamului omenesc. Căsătoria nu este numai o taină a Noului Testament, ci şi o taină a creaţiei, când Dumnezeu a despărţit unitatea din Adam în două persoane de sex deosebit, unindu-le apoi într-o legatură indisolubilă.
Dar în decursul vremii, păcatul a corupt această legătură in mii de chipuri. Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Sfântului Duh care purifică, înnobilează iubirea conjugală şi, cu privire la indisolubilitatea căsătoriei, a afirmat voinţa Sa divină (Matei 5, 31-32; 19, 3-9).

Biserica a recunoscut totdeauna căsătoriei caracterul de Sfânta Taină. Mântuitorul însuşi restabileşte căsătoria în starea ei originală, subliniind unitatea şi indisolubilitatea ei şi o înalţă la rangul de Taină, dându-i harul dumnezeiesc. A aprobat monogamia si a condamnat poligamia (Matei 19, 5).Cu cât se va respecta cu religiozitate Sfânta Taină a Căsătoriei, prin care soţii se
dăruiesc unul altuia, cu atât familia va fi mai bine întemeiată pe bazele moralei
creştine şi va fi mai unitară şi mai durabilă. Cu cât soţii vor fi mai profund pătrunşi de adevărul că menirea lor este aceea de a se sprijini, de a se completa, de a se respecta, cu atât moralitatea familiei va fi consolidată. Când cei doi soţi sunt pătrunşi în adâncul sufletelor lor de adevărul că Însuşi Dumnezeu, Creatorul celor văzute şi nevăzute, stă de faţă în Sfânta Taină a Căsătoriei, fiind martorul declaraţiilor şi primind jurămintele ce îşi fac mirii între ei, din înălţimea cerului El trimite harul si binecuvantarea Sa, când cei doi se tem a ajunge vreodată la gândul despărţirii, în asemenea condiţii familia devine sfinţită, întărită de puterea divină şi nimic nu va tulbura liniştea ei.

Căsătoria este un mod de viaţă, o expresie dinamică a iubirii cu adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului , bărbat şi femeie, să păşească împreună pe calea desăvârşirii.Pornind de la originea şi semnificaţia căsătoriei, putem afirma că două sunt caracteristicile căsătoriei şi anume: unitatea şi indisolubilitatea.
1. Unitatea sau monogamia a fost considerata totdeauna drept proprietatea
fundamentala a căsătoriei (Facere 2, 24). Mântuitorul Hristos întăreşte această calitate a căsătoriei atunci când spune: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 19, 9).Dacă revelaţia Vechiului Testament ne arată că prin căsătorie, cei doi devin una, afirmaţie reluată şi de Noul Testament, tot aici, în Legea Nouă aflăm că unirea bărbatului şi a femeii în taina nunţii constituie simbolul unităţii dintre Hristos şi Biserică. După cum sensul simbolului se găseşte în cel simbolizat, sensul unirii bărbatului şi femeii prin căsătorie în taina nunţii se găseşte în unirea dintre Hristos şi Biserică, situaţie în care infidelitatea, poligamia şi poliandria sunt excluse, pentru că Biserica nu are mai multe capete, după cum nici Hristos nu are mai multe Biserici pentru care să fi murit şi înviat.
2. A doua proprietate a căsătoriei o constituie indisolubilitatea
Aceasta calitate se fundamentează pe cea dintâi şi pe iubirea dintre cei doi soţi.
Simbol al unităţii dintre Hristos şi Biserică, căsătoria se fundamentează realmente pe iubirea care angajează în mod absolut şi responsabil pe soţ faţă de soţie şi invers.Din textele evanghelistilor sinoptici (Mat. 22, 23-32 ; Mc. 12, 18-27 ; Lc. 20, 27-37) vedem că Mântuitorul înţelegea căsătoria drept instituţie pământească, obligaţiile lumeşti dintre soţi încetând faţă de celălalt după moartea acestuia. Indisolubilitatea căsătoriei trebuie respectată atâta vreme cât cei doi soţi sunt în viaţă, cu excepţia cazului când unul dintre ei a săvârşit adulter. Soţul nevinovat este liber să ceară divorţul, însă nu este obligat s-o facă. Harul căsătoriei este acceptat şi trăit de om în mod liber, dar poate fi şi respins prin păcatul faţă de instituţia sacră a căsătoriei.Harul primit în Taina Căsătoriei întăreşte, pe de o parte unitatea celor doi, iar pe de alta parte, cuplul celor căsătoriţi este inserat în comunitatea Bisericii - comunitatea celor ce se împărtăşesc cu Sfintele Taine spre viaţa de veci. Cei doi nu-şi mai aparţin doar lor, ci şi Bisericii, dar acum altfel decât mai înainte. Căsătoria nu este, aşadar, numai o chestiune individuală sau de cuplu. Funcţiile ei nu pot fi limitate numai la preocupări şi satisfacţii individuale sau limitate la universul familiei, pentru că darurile lui Dumnezeu acordate mădularelor Bisericii vizează în ultima instanţă comunitatea bisericească - creşterea, întărirea şi unitatea acesteia.
Prin harul primit în această Sfântă Taină, cuplul conjugal intră în relaţie concretă cu Dumnezeu şi cu lumea, altfel decât ar intra printr-o căsătorie consumată doar în limitele naturalului sau printr-o viaţă singulară. Scopul primordial al căsătoriei este, deci, desăvârşirea soţilor în iubirea care-i duce şi la viaţa în Hristos. Înţeleasă numai în modul în care evreii o înţelegeau - drept instituţie care perpetua specia - căsătoria ar fi limitată doar la viaţa de aici, aşa cum, de altfel, le-a spus-o Mântuitorul; înţeleasă însă drept comuniune după modelul comuniunii dintre Hristos şi Biserică, ea va avea consecinţe eterne. Dat fiind că se întemeiază pe iubire şi pe dăruire prin iubire (nu prin contract, ca în lumea veche), căsătoria nu este fără consecinţe în viaţa de dincolo pentru că nu este lipsit de consecinţe eterne faptul că s-a dovedit sau nu iubire totală şi irevocabilă faţă de cel de alături de care s-a primit binecuvantarea Bisericii. Consider că nu va rămâne fără consecinţe eterne starea în care, angajării unia faţă de celălalt i-a corespuns sau nu iubirea adevarată şi invers, dacă iubirii adevarate celalalt i-a raspuns cu o iubire egală.Căsătoria este instituţia în care Dumnezeu a intervenit încă de la facerea lumii cu o grijă specială. Ea nu este numai problema celor ce se căsătoresc, ci vizează viaţa comunităţii sociale, a comunităţii eclesiale, viaţa de aici (sub toate aspectele ei) şi viaţa de dincolo. Din punct de vedere Noutestamentar, în lumina faptei minunate din Cana Galileii - care trebuie privită ca o simetrie a evenimentului trait de familia paradisiacă - nu doar relaţiile dintre bărbat şi femeie sunt revoluţionate, ci chiar instituţia familială şi prin extensie, întreaga societate umană. Simbolul acestei revoluţionări, al acestei transfiguăari, este prefacerea apei în vin: relaţiile naturale, tradiţionale, sunt ridicate la un alt nivel, al maturitatii spirituale şi al înţelegerii active. Devine acum posibil ca, în măsura în care toţi membrii familiei se raportează către acelaşi Hristos, Legea să
poată fi interiorizată, transformată în chiar fiinţa omului, pentru că de acum - Hristos locuind în fiecare din cei ce cred - toţi devin temple ale Duhului Sfânt şi posesori ai spiritului Legii (1 Corinteni 3, 16;).Familia este reinstituită - în Hristos şi în Biserică - ca loc al educaţiei dar şi transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană şi pentru comunitatea omenească. Părinţii şi copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i "în învăţătura şi certarea Domnului" (Efeseni 6, 1-4;).
Educaţia creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui Dumnezeu, presupune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea descoperită omului de sus. Adresându-se episcopului Timotei, Sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe care a primit-o în familie, "de mic copil", prin cercetarea Scripturii, care, insuflată de Duhul Sfant fiind, îl poate mereu conduce la înţelepciune şi bună-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie să aibă familii bine întemeiate, cu "fii ascultători", cu "fii credincioşi" (1 Timotei 3, 4 si 12; Tit 1, 6), aceştia din urma fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor: "dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (1
Timotei 3,5).În aceste condiţii, importanţa socială a familiei este covârşitoare. Deteriorarea relaţiilor sociale este, din perspectiva creştină, o consecinţă imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici însufleţită de iubire. Ceea ce, înseamnă că - vocaţia societăţii umane fiind aceea de a deveni o familie mare - nu se poate visa constituirea unei societăţi a comuniunii atâta vreme cât familia e rănită în chiar fiinţa sa cea mai intimă.

Nu mai este pentru nimeni un secret că, în occidentul şi în orientul european dar şi în societatea ultramodernizată nord-ameicană deopotrivă, majoritatea tinerilor preferă să nu se mai căsătorească, optând pentru relaţii temporare, neconvenţionale, oficiindu-se pentru distracţia lumească aşa-zisele căsătorii pe termen limitat, oficiate de diverse autorităţi sau autointitulate autorităţi în preajma "zilei îndrăgostiţilor" - şi lipsite de angajament social, doar pentru mofturi de moment, căsătorii valabile cel mult 24 de ore. Astfel de manifestări sunt clare simptomuri ale renunţării la valorile tradiţionale, creştine şi chiar seculare deopotrivă. Într-o viziune teologică, fenomenul apare ca o ultimă consecinţă a păcatului, înţelegând drept renunţare la orice responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi a comunităţii umane. Şi toate acestea doar în numele “distracţiei”, de respectarea tradiţiilor şi a evenimentelor de import. Un proces la fel de serios este acela al disoluţiei rapide a unui număr mare, în creştere, de familii convenţional constituite (uneori chiar trecute formal prin ritualul tainei cununiei), proces datorat despărţirii temporare a soţilor, fiind plecaţi în străinătate pentru a câştiga mai bine, mai mult. Însă impactul e deosebit de nociv şi distructiv totodată. Soţii nemaifiind împreună, deciziile se iau greu, se pierde şi acea mică scânteie de iubire între soţi, apar dramele şi traumele familiale ale exodului după o ,,viaţă mai bună”. Faptul e cu atat mai dureros, cu cât instituţia matrimonială nu pare a mai fi inţeleasă în dimensiunea sa de angajament întru realizarea unei comuniuni din ce în ce mai desavârşite între membrii familiei. Căsătoriile se desfac pentru motive la fel de ridicole şi superficiale ca şi cele pentru care se contractează, trădând, de cele mai multe ori, interese pecuniare, confuzie între erotism şi iubire, patimi neîmblânzite, instabilitate sufletească... Ba chiar şi legislaţia în materie nu mai protejează familia ajungând ca să se poată desface căsătoria într-un singur termen de judecată, cu acordul ambelor părţi, din Codul Familiei şi din Codul de Procedură Civilă este scos termenul de adulter, etc.În aceste condiţii, şi nu e cazul să insist asupra acestor aspecte, nu se mai poate vorbi cu uşurinţă, la scară largă, naţională şi internaţională, de familia tradiţională, purtătoare şi garanta a unor valori, a înţelepciunii practice despre care am vorbit mai sus; cu atât mai puţin despre o familie în stare să propună şi să susţină saltul către
vieţuirea superioară, întru asemănarea cu Dumnezeu, fapt ce ar echivala - în aceeaşi perspectivă teologică - cu realizarea societăţii perfecte.

Mai mult, ceea ce până acum era ştiut a fi "celula de bază" a organismului social, familia, este împiedicată să-şi poată implini vreo funcţie reală, corpul social fundamentandu-se numai pe indivizi. Familia este antrenată în această dramă de opţiunile societăţii moderne, care preferă să înlocuiască realitatea socială cu elemente statistice, cum e individul, mult mai usor de manevrat, în statistici şi în relaţii inter-sociale. Aspectul care interesează aici este acela al pierderii de către familie a funcţiei sale educative. Teologic vorbind, aceasta pierdere este o consecinţă a abandonării temeiurilor creştine ale vieţii şi ale familiei.

Creaţi după chipul lui Dumnezeu, oamenii reflectă şi trebuie să reflecte în relaţiile dintre ei modul de fiinţare a Creatorului şi Arhetipului lor. Şi anume IUBIREA. Iar în familie aceasta se impune cu atât mai mult.Comuniunea mirilor se împlineşte şi desăvârşeste în comuniunea lor cu Dumnezeu în Jertfa Euharistică în care devin ,, Un singur Trup” în Trupul lui Hristos, care-i întegrează în Împărăţia Veşnică, uniţi în Taina iubirii dumnezeieşti.

Adevărul Tainei Căsătoriei este înalt iar Sfânta Scriptură o postulează pe aceasta ca una din porţile Ierusalimului ceresc .

1. Studiul Biblic al Vechiului Testament, Manual pentru Facultăţile de Teologie

2. Preot Dumitru Abrudan si Preot Emilian Cornitescu – “Arheologia biblică” 3. Pr.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică

4.Origen “Comentariu la Matei”

5.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, “Teologie Dogmatică”

6. Irinee Hausherr ,, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin,,

7. Paul Evdochimov "Taina iubirii,,

8.Sfântul Ioan Gură de Aur "Comentariu sau Explicarea Epistolei către Efeseni,,

9.Pr.dr.Vasile Gavrilă „ Cununia- viaţa întru împărăţie”